Jescu. Săftescu-Jescu

Copilăria şi mai ales adolescenţa mi-au fost marcate în cel mai frumos mod de o suită de nopţi petrecute între fete, pe modelul american al petrecerilor în pijamale.

Ne adunam în casa celei care era la un moment dat singură acasă, cumpăram tone de îngheţată, ciocolată şi chipsuri şi făceam poştă băuturi atât de dulci încât azi mi-e greaţă să mă şi gândesc la ele. De la clasicul Atheneu pe care probabil toţi cei născuţi în anii ’80 îl cunosc, la ceva mai rafinatul Angelli Cherry şi apoi la creme de whisky cu arome care acum îmi plac doar în creme de corp şi spumante de baie.

Pe lângă faptul că erau prilej de relaxare, distracţie şi teambuilding, nopţile albe în piajamale lălâi erau momente de confesiuni mascate în jocuri care mai de care mai originale. Read the rest of this entry »

De ceva vreme am început să revăd The Nanny. Îmi era dor de vocea ei nazală și de umorul absolut inconfundabil al lui Niles. Și acum, după atâția ani, mi se pare foarte amuzant serialul ăsta. Iar copiii ăia joacă chiar bine. Ceea ce m-a făcut să mă întreb: ce s-a întâmplat cu ei?

Poate greșesc, dar eu nu-mi aduc aminte să îi fi văzut în vreun film de lung metraj. Ba, parcă pe tipa blondă și foarte slabă am văzut-o într-un film de mâna a doua în care juca și Cher. Dar în rest, nimic. Read the rest of this entry »

E drăguţ să observi, din tabăra profesorilor, că unele lucruri legate de studenţie nu se schimbă niciodată. Că la cursuri primele rânduri din faţă sunt mereu goale, că în ultima zi de predare a proiectelor li se ia curentul, strică netul, rup mâinile şi te miri ce catastrofă mai mult sau mai puţin inevitabilă.

E reconfortant să vezi că încă au emoţii înainte de examene, că încă le pasă, că încă mai sunt tocilari care ştiu toate cursurile şi încă ceva, că mai sunt oameni care absorb ca un burete orice le spui şi care îţi răsplătesc efortul înzecit doar prin faptul că îşi dau interesul.

Dincolo de asta, însă, Read the rest of this entry »

Până să părăsesc casa părinţilor mei şi să merg la facultate, camera mea de acasă era cea mai mare şi cea mai călduroasă din apartament. Fiind cel mai tânăr şi cel mai gingaş membru al familiei, locul în care îmi făceam temele şi somnul de frumuseţe era deci unul foarte ocrotitor.

Când am plecat, deşi locul care mă aştepta era un apartament şi nu o cameră de cămin, nu mi-am luat toate lucrurile cu mine, încercând să păstrez şi noua şi vechea cameră la fel de ale mele. Probabil că într-un fel, ştiindu-i şi pe ai mei destul de îndureraţi de absenţa ambelor odrasle, am făcut asta şi pentru a le oferi un mic confort psihic şi garanţia că o să mă întorc.
Read the rest of this entry »

Se face că în ultima lună, două persoane cu care interacţionez au fost muşcate de câini în zona universităţii. Nu comentez absurdul situaţiei de a fi în pericol într-o zonă centrală şi foarte populată a oraşului, ci o altă chestie pe care au păţit-o ambele domnişoare şi pe care nu o pot înţelege nicicum.

După marele eveniment, fireşte că cele două au luat calea spitalului. Când au ajuns la momentul anti-rabicului, însă, medicii care le-au consultat – mă îndoiesc că era acelaşi – le-au propus ca, în loc să le facă vaccinul ăla, poate, degeaba, nu mai bine stau ele cu ochii pe câinii care le muşcaseră – vreme de 10 zile! – să vadă dacă dau semne de turbare?

Cum, tu, medic, ocrotitor al sănătăţii, să propui unui pacient să caute un dulău agresiv de simptome ale turbării? Ce om sănătos la cap s-ar mai apropia de un câine comunitar care l-a muşcat deja? Şi asta de ce? Ca să economiseşti un vaccin? Că nu înţeleg şi pace. Sau sunt motive mai raţionale care îmi scapă mie?

Îmi place foarte mult Nichita Stănescu. Cred că cel mai mult dintre poeţii neamului. Doar Blaga îl mai egalează din când în când în topul personal. Alcoolic sau nu, nu-mi pasă.

Totul a început cu un interviu văzut acum mulţi ani, pe TVR 1, la îndemnul părinţilor mei. Un interviu cu Nichita Stănescu!
Mi se părea absolut fabulos să poţi vedea un poet din manuale la TV, căci mă obişnuisem să îi ştiu morţi pe cei mai importanţi dintre ei cu mult înainte de dezvoltarea tehnologiei moderne. Read the rest of this entry »

Dintre toate simptomele fireşti ale unei răceli, tuşitul este mereu supraestimat ca fiind un mesager al morţii. Mi-am dat seama de asta cu mult timp înainte, dar marea revelaţie am avut-o ieri, când mă întorceam de la toaleta universităţii şi mă îndreptam către sala în care aveam de ţinut seminarul.

Aflându-mă în momentul de început al unei răceli, fac şi eu ce face tot omul răcit: strănut, mucesc şi tuşesc. În ordinea menţionată aici le-am şi executat. Am strănutat, mi s-a urat sănătate din vreo 3 părţi ale culoarului lung şi gri. Am zâmbit, mi-am şters mucozităţile cu un şeveţel, după care am săvârşit sfânta treime a virozei şi am tuşit. Lung, măgăreşte, cu sunet amplificat de rezonanţa holului în care mă aflam. În acel moment, toată lumea m-a privit de parcă aveam cel puţin tuberculoză.

După ce m-am uitat urât la cei ce se uitau urât la mine, mi-am dat seama că aceeaşi reacţie o am şi eu dacă tuşeşte cineva zgomotos şi zemos lângă mine. Mă depărtez cât pot, gândindu-mă că rata mortalităţii va creşte curând. Iar apoi mă întreb dacă lupusul pe care probabil respectivul îl poartă e contagios şi încerc să plec cât mai departe de omul tuşitor.

Recunoaşteţi că şi voi faceţi la fel! Hai, recunoaşteţi, că dacă nu, tuşesc pe voi.

Acest articol este un pamflet şi trebuie tratat ca atare

Nu am înţeles niciodată relevanţa cursurilor despre suporturile informaţiei în cărţile despre comunicare. În mai toate manualele de relaţii publice ori jurnalism, li se explică învăţăceilor în câteva pagini bune cum, pentru a înregistra informaţiile culese de pe teren, au nevoie de pix, foaie sau, după caz, reportofon ori cameră de filmat şi casetele aferente. Du-te tu, n-aş fi crezut!

E oare vreun om trecut prin 12 ani de şcoală, câteva teze, o capacitate şi-un bac, care să nu poată intui că atunci când trebuie să noteze ceva are nevoie de un pix funcţional şi o foaie liberă? Sau că o cameră de înregistrat e nulă în lipsa unei casete/card? Mai ales când deja vorbim cu fală că ne aflăm în era informaţiei?

Numa’ întreb.

Îmi plac începuturile de an, pline de liste, statistici, nostalgii şi regrete, marcate de promisiuni solemne şi judecăţi de valoare, niciodată timide, mereu lăsând impresia că anul care abia îşi vâră nasul în calendar va fi cel care va schimba tot, cel în care vom fi mai buni şi mai înţelepţi, astfel că nu vom repeta nici o greşeală săvârşită în anul anterior.

Îmi plac începuturile de relaţii, cu strângeri de mână nesigure, atingeri scăpate ca din greşeală, convorbiri telefonice interminabile şi sms-uri trimise în miez de noapte. Sau începuturile unui regim de slăbire, care pică întotdeauna într-o zi de 1 sau măcar una de luni, când după un mic dejun foarte verde şi leguminos deja te simţi cu nu ştiu câte kilograme mai slab.

Îmi plac începuturile pentru că sunt momentele în care orice vrei să faci are probabilitate maximă de izbândă şi pentru că îţi lasă mereu impresia că există un potenţial imens de variante posibile ale viitorului care te aşteaptă după colţ.

Începuturile sunt clipe încărcate cu adrenalină, cu spaimă şi dorinţe puternice, cu încrederea oarbă şi uneori naivă că poţi face tot ce ţi-ai propus. Cele mai mari emoţii, cele mai pline şi cele mai vii frânturi de viaţă sunt întotdeauna legate de începuturi. Tot ce trebuie să facem e să ne începem viaţa la nesfârşit, în fiecare zi.

Mai întâi, ai pătruns în sufletul tuturor celor care ţi-au văzut profilul. Am înţeles, că doar curiozitatea e firească fiinţei umane. Apoi, ţi-ai aflat numele de indian. Am trecut şi peste asta, că poate ţi-a părut exotic.

Dar ai cam întrecut măsura. Ai văzut în ce condiţii o să mori, cât la sută eşti înger şi cât eşti drac, iar acum afli printr-un click cât de bogat o să fii?!?
Şi toate astea în vreme ce Urania şi Zuckerberg s-au aliat într-un maraton al predicţiilor astrologice care mai de care mai stupide: vezi AICI ce hârtie igienică să foloseşti în funcţie de zodie! Află ce ciorbă le place bărbaţilor gemeni!
Read the rest of this entry »